Când ești zdrobit până-n țărână
Fără să fi făcut vreun rău
Când nimeni nu-ți întinde o mână
Să-ți ia povara, greul tău
Când nu mai ai nici o putere
Să crezi, să speri
La vreo minune
Când nu-i balsam la a ta durere
Și nu ai cui amarul a spune
Doamna Cornelia ascultă melodii religioase pe telefon și scrie versurile pe un caiet. “Dacă mai aveam și alt caiet, scriam mai multe”, spune dânsa, răsfoind paginile. Preferata sa este “Când ești zdrobit până în țărână”, cântată de Marian din Bărbulești. “Asta îmi dă pace, liniște, și nu mai am treabă cu ce spune lumea”, mărturisește doamna Cornelia. Nu știe exact câți ani are, undeva în jur de 50. Are ochii vioi și o figură de copil, jucăușă și foarte caldă. Ce spune lumea, doamna Cornelia? “Mai spune și bune, mai spune și rele.” Stă pe stradă, unde găsește “și bunătate, și răutate”.
“Când stau așa, între oameni, unii mă înjură și eu plec de lângă ei și ascult muzica asta ca să-mi dea o pace”, spune dânsa. “Stau așa departe de ei când vor să-și bată joc de mine”. Viața e violentă pe stradă, nu o dată i s-a întâmplat să ia bătaie din senin, “fără să fac eu nimic”. Mai au frică de poliție, așa că doamna Cornelia, de fiecare dată când vede polițiști, se așează lângă ei că știe că e protejată. “Normal că mă feresc de ei și stau mai retrasă, stau și unde e mai lumină și mai lângă un post de poliție”.
Stă cel mai mult în gară și mai doarme în trenuri, în mers sau în depou. Pleacă spre o destinație unde știe că-s mai multe trenuri, doarme pe drum și se întoarce. Mai doarme și în adăposturi, dar nu îi place că e “full” și în majoritatea nici cu curățenia nu stau prea bine. “Ne mai duce poliția acolo, dar uneori e plin și tot pe stradă ajungem”.
Are patru fete dintre care una “are un bărbat, are cinci copii, dar e pe stradă și ea”, și trei la casele lor. Una dintre cele trei e într-un sat “prea departe” unde doamna Cornelia nu poate ajunge. La cele două care stau cu chirie în București nu se poate duce “din cauza bărbaților”. Mai exact, soții fetelor nu sunt de acord ca doamna Cornelia să stea cu ei. Fetele ar vrea să o primească, să o ajute, dar primesc mereu același răspuns – “Dacă stai cu mami ta, mă despart de tine”.
Doamna Cornelia nu vrea nici să îi deranjeze, nici să strice casa, așa că se mai duce uneori doar în vizită. Când nu sunt ginerii acasă, mai merge și mai doarme câte o noapte cu fetele și nepoțeii.Cu totul, are 13 nepoței pe care îi iubește tare mult și de care o apucă dorul constant.
Doamnei Cornelia i se amestecă amintirile și întâmplările din viața grea pe care a avut-o și o are.
“Eu nu-mi cunosc părinții”, spune doamna Cornelia cu tristețe în glas. A crescu într-un centru de plasamentt, spunându-i-se că părinții ei sunt morți. Mama ei, se pare, a murit atunci când a născut-o. “Cred că au operat-o prin cezariană, nu s-a mai dus la control, a făcut infecție și a murit”. Despre tată nu știe mare lucru, dar fratele ei era și el într-un centru de plasament. “Nici n-am știut că am un frate, am aflat când eram deja la școală”. Un unchi, unul dintre cei șapte frați ai mamei, a găsit-o la cămin, a mai luat-o de câteva ori acasă, dar a murit și el. “Ăilalți n-au mai știut de noi”, spune ea despre restul familiei.
Viața la centrul de plasament a însemnat, ca pentru toți care au crescut acolo în perioada respectivă, violență și lipsă de afecțiune. “Au fost timpuri mai grele. Ne înjurau, ne băteau. Noi nu știam ce e aia, să zicem, o apropiere așa de drag. Probabil de aia am crescut. Ce îi vedeam pe ei că fac, făceam și noi”. După ce a făcut câteva clase, șase-șapte, la școală, a fost dată afară din centrul de plasament, nu-și amintește câți ani avea, dar sigur înainte de 18.
“Am găsit pe un bărbat, am făcut un copil, am divorțatl”, își aduce doamna Cornelia aminte, ca o strategie de supraviețuire pentru o fată rămasă și mai singură după ce a fost dată afară din singurul loc care-i mai oferea, cât de cât, protecție.
“Eu n-am avut casă, a avut omul meu, a murit și am rămas pe drumuri” povestește despre ultimul său soț, care a murit acum câțiva ani, cu care a locuit o perioadă la țară. Pe drumuri a fost, de fapt, mereu, din cauza violenței în familie și a mediului precar în care trăia.
Bătaie nu a luat doar pe stradă sau în centrul de plasament, ci și de la al doilea soț, tatăl a trei dintre fetițe. “Nu prea mă primea acasă. Se îmbăta, mă bătea rău. Eram și gravidă și mă bătea. Și am zis că nu mai trăiesc. De ce să vreau să trăiesc?”, își amintește ea. “Dar am trăit, fugeam de el. El mă căuta, câteodată mă prindea. Câteodată nu mă prindea.. Mă duceam la poliție. Și poliția îmi dădea dreptatea mie. Îl zicea, las-o în pace, dacă nu îți dau interdicție de aia, că n-ai voie să te atingi de ea. Și așa am trăit eu pe stradă”.
“Când au mai crescut, am dat o fetiță la o femeie, alta la altă femeie, să le crească să le fie mai bine”, își amintește ea. Alta a stat mai mult la țară, la tatăl ei, alta mai mult cu ea. “M-am descurcat greu dar m-am descurcat, m-a mai ajutat și el”.
“Când am nevoie de ceva, la Carusel vin. Și de medic dacă am nevoie. Cu buletinul m-a ajutat Arina, mi-a făcut poză, mi-a zis ce să fac, că mi l-a furat de atâtea ori. Și îmbrăcăminte, spălat și doctorii, oamenii ăștia de la Carusel ne ajută, să le dea Dumnezeu sănătate lor. Pentru că ne ajută mult pe noi. Dacă în caz ferească Dumnezeu să se închide centrele astea, suntem nenorociți, că n-ai doctor, n-ai baie, n-ai unde să faci un duș, nimic n-ai”, spune doamna Cornelia, care vine aproape zilnic la Centrul Comunitar ILO-Ferentari.
