Doamna Geta nu crede că are nimic interesant de spus. Are trăsături delicate, o profunzime a privirii care tulbură și hainele asortate cromatic. Cu o piele frumoasă și riduri fine, nu-și arată deloc cei 59 de ani. “Poate noi ne mai dăm noi seama că lucrurile care ne plac sau lucrurile pe care le facem pot fi foarte interesante pentru altcineva. Noi ne-am obișnuit cu ele, dar alții nu știu despre noi”, spune ea.
Așa este și cu viața pe stradâ. Pentru oameni ca doamna Geta a devenit o normalitate, pe care noi însă vrem să o scoatem la lumină prin povești.
Croitoria, pasiunea pentru frumos și feminismul intrinsec al doamnei Geta
Doamna Geta a fost croitoreasă, urmându-și pasiunea de când era copil. Când nu au mai ținut-o ochii și când au apărut problemele economice, a început să lucreze la firme de pază.
“Îmi plăcea să croiesc și să cos. Uneori luam lucruri din second hand și le transformam complet. Sunt pasionată de cum se îmbracă oamenii, cum se aranjează. Ne face mai frumoși. Eu nu cred că există femei urâte, doar dacă nu vor ele să arate bine”, spune dânsa.
“Femeile sunt mai chinuite și nu primesc de la viață tot ce merită, mai ales când au și copii, și servici, fac și treabă acasă. Îmi place să văd ce e mai bun și mai frumos în ele. Mi-aș dori să am un salon în care să fac haine pe măsura lor și să le machiez, să le dau energie, să se simtă frumoase, să nu îndrăznească nimeni să le mai spună că nu sunt frumoase. Sunt atăția bărbați care jignesc femeile și nu merită, nici o femeie nu merită să fie jignită. De aceea țin eu așa mult la fete și la femei, nu sunt apreciate suficient”, continuă doamna Geta într-un discurs ce îmbină feminismul cu esteticul.
Timpul curge altfel pe stradă și e cumplit cum ești doar tu cu gândurile tale
Stă pe stradă cam de doi ani. Vorbește apăsat, articulat, uneori filosofic, folosind direct sau indirect concepte pe care le găsim în psihologie.
“Am pierdut noțiunea timpului. La un moment dat nu mai știi. Nu cred că un om se prostește pe stradă, dar cred că nu mai poți să-ți ții evidența așa cum trebuie, nu mai ești în pas cu lumea. Acasă, te duci la muncă, ai treabă, crești copii sau nepoți, ai familie, te duci la prieteni. Ai o rutină.
În stradă e altceva. Ajungi să te judeci, ai timp să te gândești. E infernal, ești tu cu tine, e greu să te obișnuiești cu așa ceva. Lumea crede că e simplu să stai pe stradă, că nu ai nimic de făcut. Unii zic că te distrezi, alții zic că ești inutil. E greu până te obișnuiești să nu mai răspunzi, să nu te mai doare sufletește. Dar cel mai greu e cu tine însuți. Devii cel mai mare agresor al tău, pentru că te ucide timpul ăsta cu care nu știi ce să faci.
Îți vezi trecutul, îți vezi viitorul. E dificil. E o transformare pe care n-aș dori nimănui. Începi să te gândești la trecut și abia atunci realizezi că poate ai greșit tu cu ceva, că poate ar fi trebuit să fii într-un alt fel ca să n-ajungi așa. Și îți apar tot felul de gânduri”.
Ascultând-o pe doamna Geta, ai senzația unui om trecut conștient prin viață, care se analizează, uneori prea aspru, care vede lucrurile în profunzime, care a citit și care a fost curios despre mecanismele psihologice din spatele comportamentelor și întâmplărilor vieții.
Cum sunt gândurile astea? “La început au fost dureroase. Nu aș vrea să sufere nimeni când spun asta, dar cred că puțini ar fi ajuns în stradă cu adevărat dacă nu făceau greșeli, alegeri greșite în viață. Cred că existau pârghii și oameni care să ne poată ajuta la început, dar nu le-am văzut. La început nu-ți dai seama. Ești atât de speriat de faptul că ai ajuns în situația aia, nu știi ce să faci, începi să te judești pentru toate cele și nu-ți mai dai seama că trebuie să lucrezi pentru tine din prima clipă. Impactul e dureros.”
Despărțirea care a aruncat-o pe stradă și complicata relație cu familia
Doamna Geta s-a despărțit de soțul cu care nu se mai înțelegea și, din mândrie, nu a vrut să apeleze la familie. “Nu am vrut să se știe în ce situație sunt, în mintea mea era că poate, poate rezolv și nu se mai află și mi-era și rușine. Știam că vor pune întrebări și nu voiam să răspund la ele. Nici acum nu-mi face plăcere să spun că e o problemă între mine și soțul meu, avem un copil împreună, avem un nepot și nu prea aș vrea să terfelesc așa oameni”, mărturisește dânsa. Așa a crezut că e mai bine. A crezut că lucrurile se vor rezolva, “am crezut că sunt puternică și nu am fost. Am clacat. Nici nu mai știu când și cum”.
A pățit-o, spune ea, din cauza familiei. Nu a vrut să le facă rău, “Parcă simțeam că nu am dreptul să fac ceva contra lor, nici dacă greșesc ei față de mine. Poate că nu a fost bine. Și atunci, am fost rănită”. Putea să meargă în sala de judecată, putea să își ceară drepturile, dar a preferat să nu facă. “Lasă că se trezesc, că sunt oameni, sunt totuși de-a lor. Dacă o să mă vadă pe stradă, o să-și dea seama că au greșit, nu mă vor lăsa aici”. Nu a fost așa.
Cea mai mare palmă și-a luat-o de la soțul ei, “m-a văzut pe stradă și nu mi-a dat nici bună ziua” iar alții din familie au făcut lucruri despre care nu vrea să vorbească. “Ai senzația că ai o familie foarte mare. Oricine, se poate întâmpla ceva să ajungă pe stradă. Și atunci m-am trezit eu. Nu știu cât s-au trezit ei, dar m-am trezit eu la realitate. Înțelegeți? Nu sunt ruptă de realitate. Știu cum e viața. Am trăit până acum doi ani, ca orice om”, spune doamna Geta cu o luciditate de invidiat.
“Întotdeauna am încercat să fac partea bună din oameni. Și întotdeauna am încercat să le dau dreptul de a se…cum să vă zic eu… dreptul de a se trezi singuri. De a realiza singuri că greșesc.” Din nou, în cazul dânsei, nu a fost așa.
Fiica ei are 33 de ani și un copil de 3. Pe ea încearcă să o protejeze și să nu-i pună pe suflet greutățile cu care se confruntă. “Știe doar că sunt despărțită de tatăl ei și că stau undeva cu chirie. E sensibilă, nu trebuie să știe tot ce se întâmplă. Ține foarte mult la mine și are și ea un copil. Nu pot să o împovărez pe ea. Da, toată lumea zice că copiii trebuie să ajute. Eu nu cred asta. Când m-am dus la primărie, m-am căsătorit cu bărbatul meu, care mi-a promis că va fi acolo și la bine și la rău, nu cu copilul meu. Nu știu de ce toți aruncă pe copii. Au dreptul la viața lor. Au și ei greutăți, doar nu câștigă dublu să te țină și pe tine. Nu e drept față de ei”.
De Crăciun, fiica i-a promis că îi face o surpriză și vine la București, ea locuind în alt oraș. Doamna Geta speră să fie “suficient de puternică” pentru a găsi o soluție să stea în chirie până atunci, să nu o vadă fata pe stradă.
Oamenii care locuiesc pe stradă
Doamna Geta spune ce spunem și noi, de mulți ani, la Carusel – e important sprijinul pe care oamenii îl primesc imediat ce ajung pe stradă. Cu cât trece timpul, cu atât e mai greu pentru ei să revină la viața de dinainte.
“Iar apoi nu te mai poți ridica. Dacă nu reușești în maxim șase luni de când ai căzut, apoi e mult mai greu. Începi să te gândești că nu meriți să te mai ridici. Iei de bune lucruri care înainte nu contau – începi să gândești ce gândesc alții despre tine, ești ca frunză bătută de vânt. Dacă unul zice că ai fost prost, zici și tu ca el. Dacă unul zice că ai păcate, zici și tu la fel despre tine.
Pentru doamna Geta, oamenii străzii sunt o pătură socială. “În păturile acestea sociale, sunt unii buni, unii răi, unii profitori. Nu înseamnă că dacă unii sunt într-un fel, toți oamenii străzii sunt la fel. Nu. Sunt extrem de diferiți. Exact cum e și în clasa de mijloc, cum e și în clasa de sus. Nu e nicio diferență. Decât că sunt oameni fără adăpost. Cine e rău, poate să fie bogat, poate să fie sărac, că tot rău rămâne. Cine vrea să facă rău, tot face rău. Am văzut și oameni ai străzii foarte înțelepți, să știți, care au ajuns aici din cauza că sunt prea blânzi și s-au lăsat călcați în picioare”.
De când e pe stradă, de doi ani, doamna Geta nu a cerșit niciodată. “Știu ce înseamnă să muncești pentru bani. Ai niște responsabilități. Și știu că îți rămân puțini bani sau poate câteodată te împrumuți că nu-ți ajung banii. Și atunci mi-e și milă, mai ales când văd oameni cu copii, nici asta n-aș putea, să mă duc să iau copilului ciocolată de la gură? Cine sunt eu să le cer lor bani?
Mi-au mai dat bani, efectiv, oameni care chiar mă cunosc de foarte mult timp. Știau situația în care sunt și au venit și-mi ziceau, uite, n-am mai mult. Ia 10 lei sau 50 de lei. Nici pe ăia nu am vrut mereu să-i primesc”.
Când ai unde să te speli și să mănânci, creierul își revine și crezi că mai ai o șansă
“Eu nu cred că oamenii de aici realizează cât de mult mă ajută. Dacă mă vedeați înainte să ajung la ei, eram într-o stare… Mă spălam, nu zic nu, făceam rost de apă să mă spăl că nu mă suport murdară, mai găseam haine, mă mai schimbam”.
Doamna Geta vine aproape zilnic la Centrul Comunitar ILO-Ferentari. Când s-a mai ușurat povara gândurilor legate de nevoile imediate – hrană, igienă – doamnei Geta i-a revenit și spațiul mental în care să gândească, mai cu blândețe, la ea însăsși.
“E discrepanța prea mare între viața reală și viața asta. Asta nu e viață, e un surogat. E ca diferența dintre un picior de lemn și piciorul normal. Viața asta e ca o rotiță din care nu știi să ieși. Și te gândești, astăzi ce aș putea să fac? Și intri în rotița asta și parcă nu găsești nici o rezolvare pentru tine, ceea ce-i păcat. Dar acum, de la un timp, de când sunt cu ei aici la Carusel și m-am spălat la timp și am mâncat, nu mai stau cu gândul acolo. Scăpând de stresul cu ce mănânc și unde mă spăl, creierul își revine, e ca o râmă tăiată. Și atunci începi să te mai gândești că poate mai ai o șansă”.
Imaginile din acest articol au fost generate cu AI pentru a proteja identitatea oamenilor.
