Domnul Mihai ar putea foarte bine să fie personaj de film. De film am zis? E serial! Povestește cu vervă întâmplări cât pentru mai multe sezoane, nu se victimizează deloc și are o atitudine vesel-șmecherească asupra vieții, în ciuda greutăților prin care trece. Domnul Mihai pare însă să se adapteze și să ia lucrurile fix așa cum îi vin în viață. 

Locuiește într-o mașină părăsită la marginea Bucureștiului, oarecum aproape de Târgul Pucheni, și vine des la Centrul Comunitar ILO-Ferentari. Nu vă e frig în mașină? “Ce frig, acuma mi-e cald. Se încălzește acolo cabina mamă-mamă”, glumește dânsul pe seama încălzirii globale. E a treia mașină în care stă, pe primele două le-a ridicat poliția. La asta nu se bagă, zice el, că e în câmp. 

Acolo unde stă dânsul, vin ponei sălbatici, căței fără stăpân și rațe. Sunt prietenii lui buni – “Când plouă, deschid ușa la cabină și toți cățeii se bagă. E belea. Le-am pus și cartoane sub mașină să stea și acolo. Le dau să mănânce, mă joc cu ei”. 

Boala soției și soacra care l-a dat afară din casă

Soția domnului Mihai a făcut scleroză în plăci. A îngrijit-o ani de zile. “La început a mai fost cum a mai fost. Dar când a avansat boala, s-a tăiat de bine. Trebuia să o duc la baie, să o iau de la baie, să o spăl, să-i dau să mănânce. Șapte ani de zile m-am chinuit, mi-a venit boala pe mine. Șapte ani de zile. Să stai, să îi dai cu lingurița mâncare în gură. Nu-i chiar așa ușor. Și fugeam de la muncă, veneam acasă, îi dădeam să mănânce și aia de așa. Fugeam înapoi la muncă. Și m-a cam doborât toată treaba asta. Și după ce a murit, onor soacră-mea m-a dat fără din casă”. Avea 49 de ani atunci. 

Când soția era bolnavă, muncea tot în Pucheni, la en-gros. “Aveam o patroană care era sufletistă. Ea îmi zicea băi, gata, e ora, fugi acasă să îi dai de mâncare. Și acuma am rămas prieteni. Am avut noroc că mă lăsa să plec”. 

Soacra lui a făcut singură succesiunea, astfel încât jumătate din apartament i-a rămas ei, jumătate lui. Dar, cum niciunul nu avea bani să plătească diferența, soacra l-a dat afară și a pus stăpânire pe casă. Și acum se judecă cu ea. “A venit și mi-a pus sigiliu pe ușă. A uitat câți bani i-am dat de-a lungul timpului”. 

Are un băiat din prima căsătorie, pe care l-a crescut mai mult singur. Mama lui a plecat când copilul avea doi ani. Acum, băiatul muncește în Germania de 16 ani dar domnului Mihai nici prin cap nu-i trece să meargă acolo. “N-aveți idee ce e acolo. Nici un român nu pune problema cum sunt prețurile în Germania și cum sunt în România”. A fost o dată la botezul nepotului și a doua oară în vizită, ține legătura cu băiatul dar nici nu îi place Germania, nici nu vrea să stea pe capul copilului. “Mai pot eu să muncesc acum? Nu mai pot. Ce să fac acolo?”, i-a spus el băiatului care i-a tot spus să vină la el. 

Băiatul e ofițer în Germania. “E în familie, bunicul tot ofițer, străbunicul tot ofițer, e de neam, de la 1821 de când a venit Ipsilanti în România cu armata, cu Eteria, de atuncea suntem”.

Din filmele cu agenți sub acoperire

Domnul Mihai, nu o să credeți, lucra ca ofițer în Securitate înainte de Revoluție, la Cercetare-Diversiune, la Măgurele. “Eram la trupe, nu la politici, acum ar veni Jandarmeria din zilele de azi sau trupele speciale”. 

“Era regimul de așa natură că nu se întâmpla nimic. Mai erau evenimente când cică îl păzeam pe Ceaușescu. Îl păzeam pe dracu, ce treabă aveam noi cu el. Noi eram îmbrăcați în civil, eram infiltrați pe acolo. Eu uniforma o purtam doar la paradă”.

A fost acolo când a venit Kim Ir-sen în România. Domnul Mihai râde și spune că-și aduce mereu aminte de secretara lui Kim Ir-sen, “foc de frumoasă”. 

Și la vizita lui Brejnev în România a fost, și la cea a lui Tito, și la Gerald Ford. Era mereu sub acoperire. “Când a venit Gorbaciov în 87, de a leșinat Ceaușescu, când i-a zic Gorbaciov că gata, se termină cu comunismul. Eu eram cu tomberonul în Parcul Tineretului – aveam stația radio, aveam automatul acolo, aveam multe dichisuri. Noi asigurăm perimetrul nu care cumva să vină cine știe cine. Era Gorbaciov, nu oricine”. 

Ca o paranteză istorică, citind despre vizita de atunci, aflăm că “Vizita lui Gorbaciov la București în perioada 25-27 mai 1987 a fost tratată cu multă prudență de autoritățile române. În cadrul operațiunii Mesteacanul 87, numele de cod dat vizitei secretarului general sovietic, organele de Securitate au fost mobilizate pentru a evita orice fel de incidente. (…) Măsurile de securitate erau extrem de cuprinzătoare și vizau pe toată lumea, de la reporteri străini acreditați la eveniment pâna la participanți la conferințe științifice sau persoane selecționate din instituții pentru a participa la primirea liderului sovietic pe aeroport sau pe traseu”. 

A fost dat afară înainte de Revoluție pentru că sora lui a rămas în SUA. “Nu aveam voie să avem rude în străinătate. Mi-a dat o cizmă, că aveam două, și mi-a mai dat una. În fund”, râde domnul Mihai. Bărbatul ei a fost secretar la Ambasada României în SUA dar “era șpion, cum se zicea”. Până la urmă, au rămas acolo, el lucrând ca șef al pazei la Aeroportul JFK din New York. În 91, când sora a venit în România, s-au certat și au întrerupt orice relație. 

A lucrat apoi pe unde a putut, pe șantier, peste tot. “A munci nu e o rușine. Poate că eu oi fi comunist în sinea mea, de cred în muncă. Cu toate că comunismul e o utopie și o tâmpenie. Uite cum l-au aplicat chinezii, în vremea lui Mao, sau rușii”. 

A mai lucrat o vreme după moartea soției, cât i-a mai permis sănătatea. Acum are probleme cu picioarele, cu circulația, și nu mai poate. Se descurcă însă. Oamenii din târgul de la Pucheni îl cunosc și-l iubesc. “Moșu, ia vino încoa, așa îmi zic. Și îmi mai dau una-alta”. Când era în formă, și el îi ajuta pe toți cu ce putea. “Am fost om până la urmă. Dacă pot să-l ajut, îl ajut, dacă nu pot, îi spun”. 

“Are vreunul curaj să se dea la mine în cartier? Îl pun pe Nuțu Cămătaru pe ei, că suntem prieteni buni”, râde el. “Mi-a și zis – dacă se înhamă vreunul de tine, îi zici lu’ fi-miu sau mie. N-are tupeu nimeni să se dea la mine”. 

Spune că a fost mereu o fire optimistă și că nu s-a speriat când a ajuns pe stradă. “Că mă agit, că nu mă agit, e același lucru. Tot aia se întâmplă. Îmi consum nervii aiurea. Dumnezeu e sus, ne vede pe toți, până la urmă ies eu la un capăt”, concluzionează Domnul Mihai.